IN PROCESUL PENAL, TACEREA E DE AUR – DESPRE DREPTUL LA TACERE

Tăcerea e de aur în procesul penal

Despre dreptul de a nu face nicio declarație în fața organelor de urmărire penală

Proverbul spune că tăcerea e de aur. În procesul penal, ea este mai mult decât o înțelepciune populară: este un drept procesual fundamental, protejat de legea română, de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de dreptul Uniunii Europene. Cu toate acestea, mulți oameni chemați la poliție sau la parchet vorbesc din reflex, convinși că „dacă nu am nimic de ascuns, nu am de ce să tac”. Este una dintre cele mai costisitoare greșeli posibile.

Un drept consfințit de lege

Codul de procedură penală prevede, printre drepturile persoanei cercetate, dreptul de a nu face nicio declarație pe parcursul procesului penal. Organul judiciar are obligația de a-i atrage atenția că, dacă refuză să dea declarații, nu va suferi nicio consecință defavorabilă, iar dacă va declara ceva, acele declarații pot fi folosite ca mijloc de probă împotriva sa (art. 83 lit. a C.proc.pen.).

Acest drept își are rădăcinile în principii mai largi: prezumția de nevinovăție, dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil (art. 6 CEDO). Sarcina probei aparține acuzării. Nu persoana cercetată trebuie să își dovedească nevinovăția, ci organele de urmărire penală trebuie să dovedească vinovăția. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a subliniat constant că dreptul la tăcere și dreptul de a nu contribui la propria incriminare se află în nucleul noțiunii de proces echitabil. Directiva (UE) 2016/343 a consacrat la rândul ei aceste garanții.

De ce este înțelept să taci, cel puțin la început

Primele ore și zile ale unei cercetări sunt cele mai periculoase pentru cel vizat, din mai multe motive:

• Nu cunoști dosarul. Nu știi ce probe există, ce ipoteză are acuzarea și ce întrebări urmăresc, de fapt, un anumit răspuns.
• Orice cuvânt rămâne. Ce spui se consemnează și poate fi folosit împotriva ta, chiar dacă ai vorbit cu bună-credință, emoționat sau pentru a „lămuri lucrurile”.
• Memoria și emoția te pot trăda. O dată uitată, o inexactitate minoră sau o formulare nefericită pot fi interpretate ca o contradicție sau ca o minciună.
• Nu poți retrage ce ai spus. Poți da o declarație mai târziu, pregătit, dar nu poți șterge una făcută pripit.

Tăcerea nu este o recunoaștere de vinovăție, iar legea interzice tragerea unor concluzii defavorabile din simpla ei exercitare. Ea este o strategie de apărare, nu o mărturisire.

Să aștepți luarea la cunoștință a acuzațiilor

Audierea corectă a unui suspect sau inculpat presupune ca, înainte de prima declarație, să i se comunice fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică și drepturile sale, inclusiv dreptul la avocat și dreptul la tăcere. Fără aceste informații, o declarație este, în cel mai bun caz, făcută în orb. Din acest motiv, regula practică este simplă: nu dai nicio declarație până când nu ți s-au adus la cunoștință acuzațiile și nu te-ai consultat cu un avocat.

În practică, formula este scurtă și suficientă: „Vreau să mă consult cu avocatul meu și, deocamdată, nu fac nicio declarație.”

O nuanță importantă: martorul

Atenție la calitatea în care ești chemat. Martorul are, în principiu, obligația de a se prezenta și de a spune adevărul. Totuși, legea îi recunoaște dreptul de a nu da declarații care l-ar incrimina. Dacă simți că, prin răspunsurile tale, ai putea ajunge să fii cercetat, spune acest lucru și solicită asistența unui avocat. Uneori, calitatea de martor este doar o etapă înainte de cea de suspect.

Concluzie

Dreptul la tăcere nu protejează vinovații, ci echilibrul unui proces în care statul, cu toate resursele sale, se confruntă cu un singur om. A-l exercita nu înseamnă a obstrucționa justiția, ci a o lăsa să își facă treaba: să probeze, nu să obțină probe din cuvintele persoanei cercetate. Când ești în dubiu, tăcerea, alături de un avocat, este cea mai bună declarație.

Articol cu caracter informativ; nu constituie consultanță juridică. Pentru o situație concretă, adresați-vă unui avocat.