STABILIREA PROGRAMULUI DE VIZITARE A MINORULUI
STABILIREA PROGRAMULUI DE VIZITARE A MINORULUI
Odata cu pronuntarea asupra cererii de divort si stabilirea locuintei copilului, instanta se pronunta si cu privire la dreptul parintelui divortat, care nu are domiciliul comun cu minorul, de a avea legaturi personale cu acesta, stabilind un program de vizitare.
Trebuie mentionat ca cererea privind programul de vizitare nu are caracter obligatoriu, aceasta putand fi introdusa ulterior pronuntarii instantei de judecata asupra cererii de divort.
Instanta, in vederea stabilirii programului de vizitare a minorului, are obligatia de a avea in vedere, interesul copilului. Pentru determinarea interesului superior al copilului, instanța va avea în vedere întregul complex de împrejurări menite să asigure copilului o dezvoltare fizică, morală și intelectuală armonioasă, interesând vârsta acestuia, legăturile afective statornicite între părinți și copil, atașamentul și preocuparea manifestată de către fiecare dintre părinți, mijloacele materiale și condițiile de locuit de care dispun fiecare dintre părinți, interesul minorului trebuind a fi evaluat în concret, prin conjugarea tuturor acestor elemente.
In situatia in care partile stabilesc un program de vizitare, in concordanta cu interesul minorului, instanta poate consfinti acordul.
Sunt si situatii extreme, rar intalnite in practica judiciara, cand o asemenea cerere este respinsa de instanta de judecata, atunci cand din probele administrate rezulta ca parintele titular al dreptului poate pune in pericol siguranta copilului ori cand copilul are o varsta atat de frageda incat nu se justifica si nu este in interesul sau luaarea lui de la celalalt parinte.
Fata de cele expuse expuse anterior, instanta va avea in vedere și o serie de prevederi legale pe care le expunem in continuare.
Dispozițiile art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ce fac parte din integrantă din dreptul intern conform art. 11 alin. 2 și art. 20 din Constituție. În cauza Eriksson contra Suediei, Curtea Europeană a statuat cu valoare de principiu, că în lumina drepturilor garantate de Convenție, contactele reciproc acceptate ale copilului cu părintele său constituie un element fundamental al vieții de familie. Același principiu a fost aplicat și în cauza Monory contra României și în cauza Ignaccolo-Zenide contra României, subliniindu-se că în cazul în care copii nu sunt suficient de maturi pentru a-și exprima ei înșiși în mod clar propriile preferințe, instanța trebuie să promoveze interesele superioare ale acestora.
Totodată, instanța va avea în vedere și dispozițiile art. 17 alin. (1) și art. 35 și urm. din Legea nr.242/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, potrivit cărora copilul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu ambii părinți, rudele, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament. Din ansamblul acestor dispoziții legale rezultă că legiuitorul consacră atât dreptul părintelui de a menține legături personale cu copilul său, având în vedere că acest părinte are aceeași răspundere în ce privește creșterea și educarea copilului, cât și dreptul copilului care, pentru a-și dezvolta armonios personalitatea și a avea un psihic echilibrat, are dreptul de a menține legături personale atât cu ambii părinți, cât si cu rudele sale și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături apropiate, dat fiind ca între drepturile copilului se înscrie și acela de a crește în familie.
In cauza Amanalachioai contra României (privind in special, imposibilitatea înapoierii fiicei minore a reclamantului), Curtea a reiterat importanta păstrării unui just echilibru intre interesele copilului si cele ale tatălui, masurile restrictive trebuind să se bazeze pe considerente inspirate de interesul copilului care au suficientă greutate si soliditate, să corespundă unor circumstanțe cu totul excepționale care să poată justifica o ruptură a legăturii dintre copil si părinte, existând riscul unei înstrăinări crescânde și definitive care nu poate fi deloc considerata ca fiind în interesul superior al copilului.
Prin prisma dispozițiilor art. 4 din Convenția asupra relațiilor personale care privesc copiii, adoptată la Strasbourg la 15.05.2003 și ratificată de România prin Legea nr.87/2007 și art. 17 din Legea nr. 272/2004 privind promovarea drepturilor copilului, relațiile personale constante dintre copil și părinții săi nu pot fi restrânse sau excluse decât atunci când există motive temeinice, de natura a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului.